Copilul vrea numai in brate

Am scris articolul de mai jos la solicitarea Qbebe, insa recunosc ca este un subiect drag:

baby-held

In primul rand, trebuie sa intelegem ca a fi tinut in brate este o dorinta naturala si perfect normala, prezenta la majoritatea bebelusilor si copiilor mici.  Bebelusii sunt dependenti de parinti, atat din punct de vedere fizic, cat si emotional. Va puteti imagina nevoile emotionale privind dezvoltarea fizica: comparati abilitatile fizice ale unui adult cu cele ale unui bebelus. Este usor de vazut si de inteles de ce bebelusul nu poate sa prinda o minge, sa se ridice in picioare etc. La fel cum el trebuie sa invete cele mai simple lucruri, sa isi sustina capul sau ulterior sa se rostogoleasca, sa stea in sezut, la fel el trebuie sa invete ABC-ul vietii emotionale: ca are emotii, ca acestea nu il vor distruge, ca nevoile lui vor fi implinite, ca poate avea incredere in cei din jur, ca este iubit si in siguranta etc.

Daca vorbim de un nou-nascut, care tocmai a fost separat de mama in urma nasterii, noua situatie ii este extrem de nefamiliara si ii creeaza multe temeri. Tinerea in brate ii aduce inapoi o parte din senzatiile familiare pe care le avea in uter, caldura, contactul fizic, apropierea de vocea mamei, de bataile inimii etc.

Continuarea pe site-ul Qbebe http://www.qbebe.ro/psihologie/probleme_de_comportament/copilul_vrea_numai_in_brate

Mama nu avea dreptate: ar fi mai bine să vorbești cu străinii

_

A venit toamna, a început școala, orașul s-a aglomerat din nou. Dar ce mă uimește cel mai mult la marile aglomerări urbane, în general, este cât de singur te poti simți într-o mare de oameni. Cât de mult putem evita contactul cu ceilalți în drumul nostru, în metrou, în autobuz, pe stradă. Cât de des îi privim pe cei care ne oferă produse și servicii ca pe niște automate: de cafea, de mâncare etc.

1414458222875_wps_21_Passengers_using_mobile_p

Regulile comportamentului civilizat par a privi cu groază ideea de a comunica cu un străin, sau chiar de a privi un străin, fiind de preferat telefonul, cartea, geamul sau chiar podeaua.

Dorinţa de a evita interactiunea cu alte fiinţe umane este o realitate tristă, pentru că am avea mult de câştigat dacă am interacţiona cu cel de lângă noi. Ce ne determină să ne ascundem în spatele măştilor? Un răspuns este frica, în opinia lui Jon Wortmann, psihoterapeut şi autor al cărţii “Hijacked by Your Brain: How to Free Yourself When Stress Takes Over” (Deturnat de propriul tău creier: cum să te eliberezi când stres-ul preia controlul). Ne temem de respingere, sau că mica noastră încercare de a socializa va fi interpretată ca „deplasată”, a declarat acesta pentru The Huffington Post. Ne temem că vom fi judecaţi. Ne temem că vom fi consideraţi perturbatori.

Străinii ne sunt în mod inerent necunoscuţi, aşa că este mult mai probabil să simţim anxietate atunci când comunicăm cu ei în comparaţie cu prietenii şi cunoscuţii noştri. Pentru a evita această anxietate, ne întoarcem la telefoanele noastre, care au ajuns să ne ofere o armură socială.

Dacă am privi mai mult în jurul nostru, cel mai probabil am constata că nu este atât de rău.

Într-un experiment din 2011, Nicholas Epley şi Juliana Schroeder au cerut unor navetişti să facă ceva de neconceput: să înceapă o conversaţie în tren. Inițial, călătorii au fost convinşi că drumul va fi mai plăcut dacă fiecare şi-ar vedea de treaba lui și nu se aşteptau la o experienţă pozitivă. Însă după experiment, nicio persoană nu a declarat că s-a simţit umilită în vreun fel. Mai mult, aceşti călători au declarat că s-au simţit mai bine decât atunci când nu comunicau, ceea ce este absolut logic, deoarece oamenii au numai de câştigat datorită conexiunilor sociale. Chiar interacţiunile aparent banale pot îmbunătăţi starea de spirit şi cresc sentimentul de apartenenţă.

Un studiu similar, publicat în Social Psychological & Personality Science, a cerut participanţilor să zâmbească, să aibă contact vizual şi să vorbească cu persoana care le pregătea cafeaua. Cei care s-au angajat în discuţie au experimentat o stare de spirit pozitivă şi chiar au raportat o experienţă de shopping mai bună decat cei care au evitat o conversaţie considerată inutilă.

Totuşi, nu doar teama de respingere ne împiedică să devenim vorbăreţi. Abordăm oamenii cu o „dublă intenţie”, spune Wortmann. Încercăm imediat să vedem dacă o persoană ne poate fi utilă analizând dacă discuţia cu acea persoană este un mod bun de a ne consuma timpul. Credem că o persoană merită timpul nostru dacă ne poate oferi ceva în mod concret, altfel o respingem: ne punem căştile în urechi pentru a ne bloca feţele, inimile şi minţile. De multe ori judecăm greşit, cântărim omul din ochi încercând să vedem dacă are „valoare” sau nu”, uitând că de la oricine am putea avea de învăţat.

De fapt, nu există nicio modalitate de a afla ce are o persoană de oferit până nu luăm decizia de a interacționa cu ea. Modul nostru de a judeca ceea ce considerăm ca fiind o utilizare bună a timpului nostru şi ceea ce considerăm ca fiind o pierdere de timp este în întregime deziluzionant. Am avea mult de câştigat în momentele petrecute la metrou, de exemplu, dacă am alege să ne deconectăm de la device-urile noastre neînsufleţite pentru a ne conecta la ființele din jur.

Aşa cum a remarcat psihologul Stanley Milgram, oraşele sunt terenuri de încrucişare pentru „străinii familiari”: oameni care se recunosc şi se văd foarte des dar nu intră niciodată în discuţie unul cu celălalt. Putem recunoaşte acelaşi grup de oameni cu care călătorim în trenul de dimineaţă, dar suntem înclinaţi să ne uităm pe deasupra lor, fie de teamă, fie pentru că îi considerăm neinteresanţi.

Putem alege să privim diferit aceste drumuri și activități prin oraș, ca posibilități de a ne conecta cu persoane noi, de a descoperi noi moduri de a privi viața și lumea. Poate fi o variantă bună și pentru stimularea creativității. Se spune doar că cele mai bune idei vin când nu te aștepți sau când nu eşti cu adevărat în căutarea lor. Avem atâtea de învăţat din experienţele celorlalţi, încât fiecare persoană poate fi o modalitate „bună” de utilizare a timpului.

Fă un experiment: data viitoare când eşti pe peronul de la metrou, pe o bancă în parc, când traversezi strada în tandem cu un străin, când ești în taxi sau când aștepți la coadă în magazin. Intră în vorbă cu cineva. Oferă un compliment, împărtăşeşte o observaţie referitoare la păsările care ciugulesc prin iarbă, sau cel puţin, zâmbeşte. Ziua va fi mai frumoasă!

Surse:

http://spp.sagepub.com/content/early/2013/08/30/1948550613502990.abstract

http://www.nytimes.com/2014/04/26/opinion/sunday/hello-stranger.html?_r=0

http://www.huffingtonpost.com/2014/05/16/subway-strangers-commuting-be-nicer_n_5276529.html?ir=Healthy%20Living&utm_campaign=051614&utm_medium=email&utm_source=Alert-healthy-living&utm_content=Title

Daca tot esti aici…

_

Ieri am stat de vorba cu un doctor tanar, muncitor si constiincios, care va pleca in curand din tara, dezamagit de lupta cu sistemul in care munceste zi de zi. Simtindu-se neapreciat si epuizat.

Astazi am citit un articol despre criza resurselor umane din Romania, in care reprezentantii unor companii de recrutare se plangeau ca nu mai au candidati valorosi pe piata muncii.

In munca mea din cabinet, nu de putine ori am lucrat cu persoane care se pregateau sa plece in alta tara, sperand intr-un viitor mai bun.

Sharing-umbrellaTotusi, multi oameni raman aici si isi pastreaza speranta. Multi si-ar dori ca lucrurile sa se schimbe in bine.

Din pacate, considera ca nu au puterea de a actiona in sensul asta. Ca problemele sunt prea mari, prea adanci si prea greu de schimbat. Ca ei sunt prea mici, prea putini sau prea ocupati pentru a face ceva.

Pot intelege aceasta pozitie, si o resimt si eu uneori. In acelasi timp, nu pledez pentru a ramane in tara cu orice pret, sau pentru sacrificiul omului pe altarul national.

Dar nici pentru a ramane pasiv, pentru a te multumi cu critica, pentru a comenta nervos si frustrat, fara a incerca sa cauti o solutie, sa actionezi in vreun fel sau sa faci un mic gest in sensul pe care ti-l doresti. Nu cred ca totul depinde de altii sau ca totul este mai presus de noi. Cred ca ne uitam prea mult la ceea ce nu merge si ne lasam deziluzionati de propria perspectiva.

Lucruri bune exista, se intampla peste tot in jurul nostru, si multe lucruri bune se pot intampla prin noi.

Orice calatorie incepe cu un prim pas… chiar daca este unul mic sau putin sovaitor.

Oricine poate face un mic sau mare gest de bunatate, sau „a random act of kindness”.

Este decizia fiecaruia daca sa plece sau sa stea: dintr-o tara, dintr-un oras, dintr-un loc de munca, dintr-o relatie.

Dar daca tot esti aici, acum, iti sugerez sa te intrebi: Ce pas spre mai bine pot face chiar eu?

_

Si cateva exemple pentru inspiratie:

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stil+de+viata/Cafea+in+asteptare+Romania+O+ceasca+pentru+un+necunoscut

http://www.goodnewsnetwork.org/dutch-man-cleans-up-entire-bank-of-river-on-his-way-to-work/

http://maimultverde.ro/

http://www.bradaronson.com/acts-of-kindness/

http://www.oprah.com/spirit/35-Little-Acts-of-Kindness

Parinti, renuntati la „Bravo, esti cel mai minunat si special!” sau cum lauda excesiva creeaza micii narcisisti

Kind Spiegel

La inceputul acestui an, a fost publicat primul studiu longitudinal la copii care sprijina teoria ca parintii care isi lauda in mod nerealist copiii le stimuleaza narcisismul. Psihologii de la Universitatea din Amsterdam si Universitatea Utrecht din Olanda au studiat originile sentimentelor intense de superioritate ale copiilor.

Egoismul copiilor se manifesta uneori foarte direct si inocent, chiar dragut, si o anumita doza de egoism este necesara si sanatoasa. Cu toate acestea, stilul parental poate face diferenta intre un copil increzator si unul care crede ca totul i se cuvine. Persoanele narcisiste se simt superioare altora si cred ca merita un tratament special. Cand se simt umilite, de multe ori raspund agresiv sau chiar violent, iar realitatea nu este de multe ori blanda cu ele.

Din punct de vedere teoretic, există două orientari importante care adreseaza dezvoltarea narcisismului, insa modul in care o abordeaza este aproape opus: teoria psihanalitica atribuie iubirea de sine excesiva unei lipse de afectiune din partea parintilor, in timp ce teoria invatarii sociale sustine ca ea se datoreaza tendintei de supra-evaluare din partea parintilor a calitatilor si realizarilor copiilor.

Studiul mentionat s-a desfasurat pe parcursul a 18 luni, urmarind 565 de copii cu varste intre 7 si 11 ani, si a desfasurat mai multe anchete menite sa masoare stima de sine, narcisismul si caldura parintilor, luand in considerare atat raspunsurile copiilor cat si cele ale parintilor.

Cercetatorii olandezi au descoperit ca acei copii ai caror parinti folosesc in mod excesiv lauda au mai multe sanse de a obtine scoruri ridicate la trasaturile narcisiste, dar nu si la stima de sine. De asemenea, au descoperit ca lipsa de caldura in cresterea copilului nu a aratat o astfel de legatura cu narcisismul.

Corelatia descoperita arata ca feedback-ul pozitiv ar trebui sa fie legat de un comportament specific al copilului, mai degraba decat a fi oferit fara discriminare.

In 2008, o meta-analiza a 85 de studii a aratat ca, in Occident, narcisismul este in crestere la adultii tineri, iar una dintre explicatii s-ar putea referi la accentul cultural puternic pus pe lauda, cu scopul de a stimula o stima de sine ridicata. Asadar Eddie Brummelman, autorul principal al primei lucrari, sustine ca lauda porneste dintr-o intentie pozitiva a parintilor, insa esueaza sa produca rezultatul asteptat.

Aceste rezultate sustin teoria invatarii sociale a trasaturilor narcisice, insa alti oameni de stiinta subliniaza controversa asupra definitiei narcisismului in sine. In studiul mentionat, Brummelman si colegii sai s-au referit la trasaturile narcisiste de personalitate (cum ar fi dorinta de admiratie), si nu la tulburarea de personalitate narcisista (caracterizata printr-o afectare a functionarii cotidiene), deoarece aceasta tulburare nu se diagnosticheaza la varste atat de mici.

Studiul demonstreaza faptul ca narcisismul la copii poate fi cultivat prin supraevaluarea parentala: parintii care cred cu tarie ca al lor copil este mai special si mai merituos decat altii, care pun copilul pe un piedestal si il acopera cu laude, indiferent de rezultatele lui.

Acest lucru nu se refera la legatura emotionala puternica parinte-copil sau la exprimarea iubirii. Dimpotriva, cercetarea arata ca stima de sine ridicata la copii este sustinuta de caldura relatiei cu parintii, de modul in care acestia isi exprima afectiunea si aprecierea. Acei copii ai căror parinti le-au spus ca sunt iubiti si apreciati, dar sunt la fel de „speciali” sau „buni” ca alte persoane, au prezentat trasaturi mai putin narcisiste, si au parut mai increzatori si mai siguri pe propria identitate.

Sigur ca exista si alti factori care determina narcisismul, trasaturile temperamentale de exemplu, insa este important ca parinte sa stii cum sa formulezi o apreciere sau o lauda sanatoasa.

In primul rand, te-as sfatui sa faci o observatie cat mai specifica si obiectiva a situatiei sau realizarii, iar in al doilea rand, sa apreciezi si procesul, pasiunea, efortul, nu doar impresia sau rezultatul.

De exemplu, cand copilul iti arata un desen, i-ai putea spune: “Bravo, minunat, este cel mai frumos desen din lume iar tu esti un adevarat pictor!” Este o lauda goala si foarte probabil fara temei, asa cum este si supra-increderea narcisica. In afara de cazul in care ai acasa un artist de geniu, si chiar si atunci, nu ai spus nimic despre desen in sine, sau despre modul in care a fost realizat.

Deci daca ai citit pana aici, poti cauta sa ii spui: “Ce combinatie interesanta de culori. Hmm, vad aici mult rosu si verde. Vad multe puncte si linii drepte. Observ ca ai respectat conturul. Cum te-ai gandit sa ii faci parul albastru? Observ ca te simti foarte bine cand desenezi. Am vazut ca jumatate de ora nu te-ai ridicat de la plansa si nu te-ai plictisit, cred ca esti pasionat de desen. Observ ca iti place foarte mult sa desenezi printese.” Etc.

Astfel de comentarii confirma atentia ta si interesul pentru copil, si pot conduce chiar la o discutie interesanta, fara laude si fara vesnicul “bravo” atat de gol de semnificatie.

Sursa: http://www.pnas.org/content/112/12/3659.abstract

Filmul Yalom’s Cure

_irvin-d-yalom

Care este sensul vietii… ce este dragostea… ce este singuratatea…vreau sa fiu eu insumi, dar si sa fiu ca ceilalti, vreau sa apartin… Cele mai mari si mai dificile teme din psihoterapie sunt teme existentiale, sunt teme ale vietii noastre, a tuturor.

Dupa 50 de ani de practicare a psihoterapiei, dupa un numar impresionant de lucrari si romane publicate, Irvin Yalom va aparea intr-un film despre viata si munca sa. Voi astepta cu nerabdare sa il vad.

http://yalomscure.com/en/trailer/

Disciplina care arata dragoste si stimuleaza invatarea

_throwing-stones-photo

Sau cum un joc cu pietricele ne poate invata atat de multe…

Acum cateva saptamani am facut un fel de sedinta de consiliere parentala live, in parc in Herastrau, la evenimentul Ziua Pasarilor organizat de Vania Limban si Active Center.

Trebuia sa fie un workshop pentru parinti, insa era deja ora 15.00, multi se pregateau de plecare, si am ramas sa stau de vorba cu o tanara mamica despre baiatelul ei de 2 ani.

Un baietel destul de neascultator si de incapatanat, mai ales in ultimul timp, l-a descris mama. „Cum le sta bine copiilor de 2 ani”, ma gandeam eu. Am avut o scurta discutie despre perioada din jurul acestei varste si caracteristicile ei. Chiar, voi stiati ca americanii o numesc „the terrible twos” sau „mica adolescenta”? Este prima rebeliune a copilului, in care predomina „Eu” si „Nu”, spus direct sau pur si simplu facut. Insa are rolul ei, este o perioada foarte importanta in lungul proces de obtinere al independentei, al dezvoltarii asertivitatii, vointei etc. Nu voi intra acum in detalii, consider ca povestea este mai importanta.

Printre altele, nazdravanul devine foarte interesat de niste pietricele albe, pe care incepe sa le arunce cu bucurie pe alee. Aleea amenajata, locul cu pietricele amenajat, mama reactioneaza imediat si spune clar „Nuuu, nu e voie!”. Insista, insista, nimic! Pietricelele exercita o atractie magica! Mama decice sa il ia de brat si sa il duca de acolo.

O rog sa ma lase si pe mine. Iau cateva pietricele in mana, le admir si eu, chiar sunt albe si frumoase. Caut un loc potrivit unde sa poate fi aruncate fara a provoca niciun deranj, si gasesc o aglomerare de bolovani mai mari, chiar in perimetrul cu pietricele. Stabilesc ca mai legal de atat nici nu se poate!

Ma apropii de el si ii arat incantata ce am descoperit: eu iau pietricelele si le arunc acolo, ce interesant! Uite cate pietricele sunt in jur! Poate vom construi chiar un munte de pietricele!

Si ce parere a avut el? Ei bine, cu asta s-a ocupat, va spun, timp de cel putin 20 de minute! Ceea ce este un fel de record de concentrare a atentiei la varsta asta. Iar eu si mama lui am continuat sa discutam, contribuind din cand in cand la joc si observand ce face el.

Dragi parinti, data viitoare cand vreti sa spuneti nu, sa opriti si sa interziceti, cautati sa intelegeti care este placerea, ce ii starneste curiozitatea, ce il atrage pe copil in cadrul acelei activitati. Apoi pur si simplu cautati un mod de a muta placerea de baza catre obiecte, locuri sau activitati permise si sigure. Este un rezultat din care ambele parti au de castigat.

Pentru ca pana la urma rolul disciplinei si rolul unui parinte nu este de a opri jocul, de a ingradi curiozitatea, de a cauta obedienta cu orice pret, ci de a stimula experimentele, invatarea, placerea, dezvoltarea, asigurand in acelasi timp siguranta si respectarea anumitor limite.

Poate ca povestea mea cu pietricele este una foarte simpla, insa acest principiu de baza se aplica de la 0 la…100 de ani!

Si, intre noi fie vorba, nu este minunat sa culegi, sa arunci, sa te joci cu pietricele?

Psihologia primaverii

_download

Ziua incepe sa creasca, natura inverzeste, pasarelele ciripesc, simtim lumina si caldura soarelui… si parca ne vine sa topaim de bucurie!

Aceasta febra a primaverii, aceasta schimbare a starii de spirit, nu este doar in imaginatia noastra. Primavara ne influenteaza in mai multe moduri, iar studiile stiintifice au relevat cateva dintre ele:

Petrecerea timpului in aer liber, cand afara este soare, a fost corelata cu cresterea bunei-dispozitii.

Un studiu realizat de catre Universitatea din Michigan in 2004 a stabilit ca oamenii care au petrecut cel putin 30 de minute afara, cand vremea era placuta – fie pe timp de iarna, facand o excursie in tari mai calde, fie profitand de o zi calda de primavara si mergand in parc – au avut dispozitii mai pozitive. Iar intr-o cercetare coroborata, in 2014, UM a constatat ca petrecerea timpului afara poate determina stare de spirit mai buna si reducerea stresului. Chiar daca vremea frumoasa nu este cel mai important factor impotriva stresului, ea are un impact psihologic pozitiv asupra populatiei in ansamblu.

Efectul nu este valabil in zilele cu caldura excesiva.

Legatura dintre vremea calda si starea de spirit este pozitiva pana la un punct. Studiul mentionat mai sus a remarcat si faptul ca atitudinea pozitiva pare sa se “ofileasca” in zilele toride de vara – idee sustinuta si de alte cercetari efectuate asupra schimbarilor climatice si starii de spirit. Desi avem parte de caldura si culori puternice, disconfortul puternic cauzat de caldură, posibila deshidratare si insolatie, pot avea o influenta negativa asupra starii de spirit sau comportamentului.

Suntem mai fericiti cand zilele sunt mai lungi.

Ora de vara poate insemna mai multa lumina, iar oamenii pur si simplu se simt mai bine in zilele mai lungi si atunci cand este mult soare.

Dar unii oameni sunt mai sensibili la depresie in lunile calde.

Desi tulburarea afectiva sezoniera este mult mai raspandita iarna, unii oameni sufera din cauza acesteia primavara si vara, fiind agravata de caldura excesiva si de umiditate.

Revenind la plusuri, vremea calda poate stimula creativitatea.

Studiul Universitatii din Michigan a mai constatat ca petrecerea timpului in aer liber, in zonele cu clima placuta, poate imbunatati memoria si poate extinde stilul cognitiv, ceea ce se leaga de aparitia unor ganduri mai creative. Se pare ca impactul este semnificativ.

Daca ai senzatia ca statul in parc sau in natura este o pierdere de timp, iata ca poate aduce atat de multe beneficii in plan psihologic, atat in ceea ce priveste dispozitia cat si in stimularea creativitatii.

Si nu uita: cel putin 30 de minute!

Surse:

http://www.ur.umich.edu/0405/Oct25_04/31.shtml

http://www.huffingtonpost.com/2015/04/13/warm-weather-mood_n_7056636.html?ir=Healthy%20Living&utm_campaign=042215&utm_medium=email&utm_source=Alert-healthy-living&utm_content=Photo&ncid=newsltushpmg00000003

Previous Older Entries